Note de lumină

 

Era aproape să ajungă acasă când a văzut un tramvai nou în formă de J plutind ușor pe pernele de aer. Acest eveniment i-a adus bucurie în suflet. Se spune că de fiecare dată când vezi un tramvai nou-lansat te așteaptă un eveniment plăcut. Tramvaiul s-a uitat pisicește la ea și a curs lin mai departe.

După colț era și casa ei, tip A - caldă, albă pe interior și înzestrată cu scânduri așezate ordonat astfel încât să înlocuiască mesele, tabureții, patul și câteva rafturi de haine și cărți, mai ales cărți. Strada o urmărea de sub picioare absolut indiferentă, astfel că de data asta a ajuns chiar ușor acasă. Se uită în oglindă și este încă superbă, cu ochii mari, albaștri, bruneta cu doar câteva șuvițe roșcate, subțire și respirând frumusețe din cap până în picioare.

„Sunt Oliv, mă cheamă Oliv, numele meu e Oliv, vreau să mă prezint – Oliv, și cel mai mult îmi place să cânt, cel mai mult, în sufletul meu, trăiește muzica, cel mai mult ard în armonia sunetului, tocmai aici am vrut să ajung să satisfac nevoia oamenilor de cultură, de frumos, de arderea internă... Vreau să vin diseară să cânt, să satisfac pofta celor ahtiați după muzica, după improvizație și trăiri..” eh, nu merge nimic. Cearcănele s-au schimonosit aiurea și zâmbetul s-a întors pe dos. Dacă nu reușesc să cânt la un eveniment de karaoke cum o să prind eu concerte la seri dedicate muzicienilor adevărați?

A luat o carte la întâmplare să vadă ce îi poate zice, dar apoi a văzut că literele îi sunt neînțelese de această dată. A aruncat cartea cu grijă exact în același loc de pe raft și a lăsat să vină starea de extaz dată de somn

ZZ

Dimineața se așterne ca un tărâm minunat, însoțit de o ceață sclipitoare de miracole și monștri sacri ai viselor grăbiți să se ascundă pe unde pot, pe sub pat, în dulap sau după gurile de canal stradale. Oliv este deja trează și studiază oglinda, cearcănele nu mai sunt aiurite ci sclipesc și ele ușor, îmblânzind chipul vag osos, încălzind privirea, accentuând suav inocența genelor.

 

Mușcând delicat dintr-un corn te gândești – că parcă nici ceaiul nu mai are același gust din copilărie, pare puțin fad, chiar dacă ai pus un strop de miere. Te gândești în continuare că te îmbraci bicrom, în alb-negru, e firesc, trebuie să dai dovadă de seriozitate și sobrietate, pe lângă talent cântatul e o treabă bazată pe disciplină și eleganță. Tu știi acest lucru, tu arăți acest lucru și ți-l dorești. Doar roșul din păr mai aruncă o pată de culoare peste tine care se reflectă și în obraji.

 

Afară soarele pare să te roage insistent să lași haina, arătându-și zâmbetul larg; știi că e o capcană, iar vântul ce-ți adie prin păr îți confirmă credința. Stația e plină, iar tramvaiul e deja vechi, ieri însă am văzut unul nou, nu aveam cum să consum aseară tot norocul. Toată lumea te înghesuie în toate părțile. Stații lungi și multe până în centru.

 

O clădire monumentală. O clădire cu fecioare și îngeri, cu zeități flancate de tei și castani. Nuduri cântătoare și încântătoare îmbracă universitatea națională de muzică de după arborii imenși. O știi de mult timp. Tot de atâta timp te minunezi și mai ales îi admiri: vocea, mintea, ochii, abilitățile deosebite ale acestei nimfe ale muzicii în ale dansului.

 

Vizavi, între două calcane imense ale unor clădiri moderniste cu balcoane rotunde, se ascunde o clădire în stilul clasic al interbelicului efervescent. Din spatele geamului cochet cu tâmplăria neagră te urmărește cu dezinteres un motan negru cu jumătatea stângă de față albă. În dreptul lui iese în evidență lipit pe geam, la interior, următorul afiș:

    Sursa - KATZ 

 Pentru asta am venit aici, respiri și apeși pe clanța ușii din stânga geamului cu motan și gratii din confecții metalice frumos și sinuos ornamentate. La interior, scările din marmură se mișcă odată cu tine, astfel ajungi aproape imediat înăuntru.

 

-         - suntOlivșieucânt, spui într-o răsuflare.

La interior, de după bar, un băiat cu ochii negri ridică privirea de la paharul pe care încă îl freca cu o cârpă în mâinile lui slabanoage.

-        - Eu sunt Tom și spăl pahare, zâmbește barmanul blând. Hai mai aproape, ia un loc și te servesc cu un pahar cu apă din partea casei.

Oliv se duce la bar, se cocoță cu greu pe un scaun, primește paharul imens plin cu apă rece și îl bea îndelung până îl lasă jos complet gol.

-       -   Și zici că tu cânți, Oliv? întreabă Tom punându-i încă un pahar cu apă.

-    - Bine, eu mai mult citesc, dar am și un saxofon de vreo 10 ani. Din ceva motiv , când sunt singură, reușesc să produc adevărate recitale de muzică, de orice muzician adevărat ar fi super gelos pe mine. Adevărul este însă că încă nu am reușit să cânt pentru oameni și să conving, efectiv nu reușesc nimic.

-        -   Momentan abia am deschis, nu e atât de multă lume - după cum vezi nu e chiar nimeni, iar eu, să-ți zic un secret, nu mă simt tocmai un om adevărat, și îi trase smecher cu ochiul stâng. Așa că, dacă vrei, poți merge și încerca. Îl ai la tine, saxofonul, întreb?

 

Fără să mai aștepte o a doua invitație, neînțelegând de ce anume îl crede sau de ce îi urmează îndemnul, își scoate din spate husa saxofonului. Din ea scoate cu atenție un superb exemplar negru cu elemente aurii, arătându-și mândria în același timp.

-       -    E o antecameră în spatele scenei, cum te uiți așa în dreapta, ca să ajungi acolo. Urci mai departe pe scări și apoi cobori din nou. Hai, baftă, și lua un alt pahar pe care numai decât începu să-l frece într-un mod aparte, de parcă l-ar fi periat.

Cu saxofonul în mână lasă în urmă husa și paharul cu apă și merge spre scări. Urcă o treaptă, apoi treptele o iau la sănătoasă și până să îți dai seama deja ești pe scenă. De nicăieri pătrunde un strop de lumină și apoi puțin mai multă. În dreapta vezi un gol de ușă și pătrunzi pe acolo. Îți apropii saxofonul de buze și încerci o notă. Asculți liniștea care se creează după și te uiți ușor speriată în jur. Nu e nimic, nu e nimeni. Mai testezi o notă, de data asta ceva mai lungă, puțin mai tânguitoare, care cere parcă o altă clapă. Zâmbești în minte când îți dai seama că probabil că nu te mai oprești nici la a treia notă. Ca o cascadă de lumini prelungi în jurul tău, curg notele colorate și neîntrerupte decât de câte o micropauză în care mai tragi câte o gură de aer. Sunt Oliv și eu cânt, sunt Oliv și nici măcar nu cred că mă mai pot opri, sunetele sunt un șir de gîze colorate care sar de pe o notă pe alta, apoi dansează languros într-un lac de lumină caldă și se transformă în bucurii simple risipindu-se pe golul de ușă afară, spre scenă, spre trepte, spre stradă, spre poiana narciselor, până la nudurile cântătoare pe universitatea de vizavi.

De jos, de la bar, Tom demult nu mai freacă paharele, ci le umple cu cocktailuri, cu băuturi fine și selecte, oamenilor vrăjiți de muzica de sus, muzica ei. Bucătăria abia mai reușește să ia comenzi pentru câte curg de la oamenii însetați de muzică, dorind să stingă dorul cu băutură, cu mâncare, să uite de bucuria și durerea pe care Oliv le arată fiecăruia ca pe un piept dezvelit de piele.

-         -   Tom, frate, cine cântă și unde se ascunde, și nu mă păcăli, asta nu e înregistrare acustică.

-         -   E în antecameră, fra’, e o prietenă bună de-a mea, dar are un trac extraordinar.

-         -   Bro, asta nu e trac, e talent. Ești un norocos dat naibii, vreau să o cunosc și eu pe prietena asta a ta să îi prezint aprecierile mele și îmbrățișările mele calde.

-      -   Îmi pare rău, nu cred că se poate... dar o să te țin minte cu siguranță dacă se schimbă situația. Până atunci, uite, din partea mea ca să nu te superi, cocktail-ul casei, și îi pune în față un negroni tocmai preparat.

Apoi, dintr-o dată, muzica se oprește. Tom se uită în monitorul din bar care îi arată antecamera și se înspăimântă. Cu un gest expert, iese pe sub bar, stinge luminile puternice de spectacol și se repede pe treptele care urcă în mansarda cu artiști, unde e și scena. Scările, la cum îl cunosc de bine, simțindu-i urgența din vârful picioarelor, îl poartă instantaneu pe scenă. Tom pătrunde în antecameră și pune două degete la încheietura mâinii, apoi și cealaltă mână pe frunte, testând starea fizică a lui Oliv. Pulsul slab, febra mare, leșin artistic. Ridică o mână și face un semn de "hai , repede, aici". Din fața scenei se reped doi bodyguarzi imenși și o ridică pe micuța Oliv în liniștea și semintunericul intim.

Muzica porneste suav ca o fâlfâiere de aripi de fluturi, iar Tom o urmărește de aproape pe Oliv, care acum se odihnește cu ochii închiși pe un fotoliu puțin supradimensionat de culoarea mustarului. Mai așteaptă un moment, apoi, într-un gest simplu, acționează un spray cu un amestec de apă și aromă de pepene galben și trandafir. Oliv își deschide ochii, îl recunoaște pe Tom și apoi zâmbește resemnată.

-         -   Nu am reușit, nu?

-       -   Ba da, dar cred că ai ceea ce se cunoaște ca febra amatorului. O ia de mână și o ține fără să o strângă sau să fie liberă. Oliv se uită plat la el, dar prea obosită să ceară explicații. Știi ce s-a întâmplat? Toate nudurile de pe facultate au coborât și au venit în mansarda noastră secretă. Știi când s-a mai întâmplat asta?

-         -   Toate? Nu știam că se dau jos de pe fațadă vreodată.

-       -   Ah, ba da. Legenda spune că au mai coborât la George Enescu când s-a cântat prima dată Oedip. S-au întins toate pe stradă în chip de afecțiune, însemnând că acum pot muri să treacă tramvaiele peste ele. Sigur, ele în sinea lor oricum sunt nemuritoare, dar gestul a rămas legendar. Ei bine, să intre într-o sală de concert e ceva ce nu s-a mai întâmplat.

-         -   Și ce înseamnă acest lucru?

-        -   Nu știu, dar eu mi-aș păstra o perioadă anonimatul. Nu aș vrea să coboare asupra ta vreo anatema. Hai, mai odihnește-te, și îți aduc ceva de mâncare. Febra asta va trece doar cu ceva bun-bun de la bucătărie.

Tom trece de cei doi uriași care păzesc scena și o ia pe trepte spre bucătărie, urmărește un burger cu halloumi, îl deturnează de unde era el pornit și urcă rapid și sprinten, de parcă avea patru picioare. Îi așează tava cu bunătăți pe o masuță demnă de niște pitici și lângă ii mai pune un pahar cu lapte. Oliv ia o gură din burger și parcă îi se aprinde o luminiță în adâncul ochilor.

-        -    E bun. Pentru un burger de asta m-aș da și eu jos de pe fațadă, bine, dacă aș fi semizeu, și râde încet istovită la propria glumă.

-        -   Bine, pare că îți revii, mă duc că nu pot lăsa barul așa mult timp...

Se ridică de lângă fotoliul lui Oliv, trece iar pe lângă cei doi păzitori imenși și observă că deja o parte din semizeițe se pregăteau să plece. Se uitau stânjenite și ușor rușinate, văzând că nu se pot integra atât de bine în atmosfera lumească a petrecerilor oamenilor simpli. Într-un colț părea să se petreacă o mică aniversare de zi de naștere, tocmai suflându-se lumânarea; în altă parte erau mai mulți colegi vorbind toți în același timp, povestind o întâmplare hazlie, iar în rest oameni care au ieșit poate doar să mănânce ceva bun în oraș. Toată lumea părea mulțumită de atmosferă, de mâncare și de băuturile pe care încă le aveau, și mai ales de spectacolul pe care l-au trăit cu atâta ardoare.

-       -     Fra’ , m-am decis. Aici îmi fac petrecerea de 10 ani de liceu și lasă-mă să zic, vreau, oricine a fost și a cântat acolo, să vină și la petrecerea mea, numai un pic, să zic tot, nu trebuie să știu cine e sau să apară pe scenă. Te rog, și știi că eu nu te rog niciodată nimic.

-       -     Fra’ o să încerc, sincer, chiar sunt aici pentru tine. Promit. Te rog, trebuie să cobor la bar, am atât de mulți oameni de servit. Lasa-mi te rog datele în caietul cu pisici negri, știi că acolo îmi țin toate evenimentele.

-        -   Ești un geniu!

-         -   Dar dacă vrei jazz, va fi așa, intro marți, da? atunci sunt concertele de jazz.

-        -   Da, oricând, e perfect!

              

 

O luă pe scări în jos și nu se opri la bar, ci ieși de tot afară. În fața restaurantului Katz Gastrolab se adunaseră câteva pisici care nu se speriaseră deloc de Tom și își continuaseră liniștite turburile lor absolut importante, cum ar fi să urmărească tot ce se întâmpla și ocazional să facă un miunat plictisit. Pe bulevardul din capătul străzii tocmai trecea în sens invers un tramvai nou, semn al unui noroc care s-a întâmplat deja. Toate nudurile începeau să plutească înapoi spre locurile lor de pe fațada universității de muzică, ducându-se în același timp și o luptă pentru cele mai bune locuri, iar pe cer strălucea în toată splendoarea o lună imensă, rotundă și albă ca o imensă bucată de halloumi.

 

 

    Sursa - KATZ 

 

                                       ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Aripile lui Thor

 

Câteodată mi se pare că pe călcâie mi se lipesc aripi de Thor și mi vine să zbor mult și să nu mă opresc până nu ajung la capătul planetei, până nu ajung chiar tocmai în Atlantida sau în Ținutul de Mijloc. Cred că aș putea să dau și peste klingonieni în drumul meu și peripețiile mele. E ok, sunt pasionat de klingonieni, le pot zice salut cu ușurință - nuqneH.

 

Într-o seară de asta, cu mâncărimi la picioare, pluteam ușor prin casă. Mi-am deschis o hartă să văd pe unde să mai îmi iau zborul. Tot veni primăvara - altfel te deplasezi pe vreme faină. Am învârtit globul de câteva ori și s-a oprit strategic pe Oceanul Pacific, fața nevăzută a pietrei cosmice pe care o numim Pământ. Am dat un pic de zoom și am văzut că sunt câteva insulițe superbe denumite, în ansamblul lor, Polinezia. Am stat și am analizat un pic posibilitățile de deplasare până acolo și, deși imaginile unor cabane pe malul oceanului sunt de-a dreptul magnifice, am mai învârtit o dată globul virtual.

 

-      -     Aw, ce tare, mergem în Praga?

M-am uitat în spatele meu, stătea Dede în pijamale deja. Apoi s-a uitat la mine, m-a pupat pe obraz și, plecând, a imitat un strigăt încet de tot: "Roadtrip!"

Scărpinându-mă la gleznă, m-am gândit deci: "Mergem cu mașina la Praga. Yey!"

M-am ridicat și eu, cu decizia luată, și parcă se mai liniștesc și aripile puțin. M-am dus în pat să văd cum visez Praga împreună cu soția mea.

 

----- 2 zile mai târziu ----- ora 06:00

A sunat alarma de pe telefonul meu Android, dar eu sunt deja treaz de ceva timp, încercând să mă abțin să îmi mișc picioarele pe sub plapumă și astfel să mi le frec de pat. Dar dacă a sunat alarma teoretic am voie, doar mergem la Praga, ne putem trezi. M-am întors spre Dede după ce mi-am oprit alarma și am văzut că are ochii deschiși și armele închise. Ne-am îmbrățișat de bună dimineața, apoi ne-am dat jos din pat energici și plini de entuziasm. Bagajele sunt făcute de ieri, mai trebuie puse periuțele de dinți, pentru care ne înghesuim amândoi pe ușa de la baie.

 

----- / ----- ora 06:15

Bagajele în portbagaj, sandvișurile în mașină, Androidul conectat în aplicația de navigație plus muzica și acesta e momentul de rotit cheia în sensul rotirii acelor de ceasornic. Cu ochii spre miscarea arborilor abia înverziți pe lângă mașină, îmi dau seama cum las tot mai repede în spate segmente egale, albe dinspre X-ul care era locul meu de parcare. Dede butonează o melodie și nimerește peste ceva care are ceva special printre versuri, având cuvinte cum ar fi ciocolată, coniac și "Vreau să simt Praga cu tine." Intru în jocul ei și în 3 minute suntem amândoi gata, fără voce în gât și amețiți la cap de la efortul de a striga mai tare decât solistul dat la maxim. Pe european lucrurile merg strună și trecem la alta piesă, una liniștită, de drum lung, care unge segmentele să curgă ușor în spate și fără șocuri sau zgomote ciudate.

 

----- / ----- ora 09:30

Vama a rămas în urmă, deja suntem pe teren străin. Pare că arată totul diferit, câmpurile sunt altfel aranjate, oamenii merg diferit pe stradă, mai liniștiți. Mă îndrept spre o benzinărie să iau o cafea și o vinietă pentru noua țară. Mă tot învârt prin magazin, nu înțeleg nimic ce scrie pe etichete și decid să rămân doar la cafea, ceea ce îi și comunic cu voce tare copilotului, de parcă dacă suntem în altă țară nici nu mai circulă cuvintele prin aer așa ușor. La casă mă postez țanțoș și zic mândru: "Coffee, please, and a vignette for one week." Doamna casierită zâmbește amabil și răspunde prietenoasă: "O cafea și o vinietă, nu? Intrăți în Ungaria, am înțeles corect?" Perplex, răspund și eu umilit: "Da, mulțumesc frumos," întinzând talonul mașinii."

 

Cerul este senin, de un albastru neasemuit de pur. Pe stânga și pe dreapta autostrăzii se întind larg câmpuri verzi, iar ici și colo se desfășoară câte un sat sau un oraș mic, ascunse sub câte un pâlc de arbori. În față, alte mașini zboară, strălucind și ele în soare, cerând cu insistență o pereche de ochelari de aviator pentru a nu fi ajunse prea repede de răsăritul din spate. Deja un sandwich a fost lichidat, iar cafeaua e istorie, iar gleznele, deși mai liniștite, mai cer ocazional un scărpinat. Noroc că mașina are și pilot automat, așa că mă pot mișca în voie cu picioarele

 

----- / ----- ora 11:30

Pe marginea Budapestei facem pauză de prânz. Ne dezmorțim oasele și ne uităm la soarele de pe boltă, fiind aproape la zenit. Intrăm în restaurantul de tip fast food și cerem cu încredere un hamburger și un cheeseburger. Primim un răspuns care clar nu e de înțeles, plus că era și sub formă de întrebare. Zic "da" și sper că m-a întrebat dacă vreau și cartofi prăjiți, rău nu are ce să fie. Plătesc cu telefonul și mergem la o masă pe terasă să ne mai bucurăm de vremea deosebită. Cât mai bem o gură de apă și ascultăm trilurile porumbeilor, tocmai vedem că vine un tânăr cu comanda și ni le pune pe toate în față. Doar că nu era un cheeseburger, un hamburger și o porție de cartofi, ci mult mai multe, de parcă ne-ar fi adus tot ce aveau pregătit în spate. Întreb "this is all for us?" Nu am comandat noi atât. Băiatul a făcut din umeri și a plecat ușor, plictisit, în stilul în care doar un adolescent poate. Mă uit pe bon, convertesc în lei, convertesc în euro, stau, mă gândesc, suma nu părea să fie chiar așa de mare, mai mult decât m-aș fi așteptat, dar nu suficient de mult încât să justifice tot ce era pe tavă. Mă ridic, iau tava, dar Dede îmi pune mâna pe braț și îmi arată ceasul. "Dar e prea mult, poate e comanda altcuiva", zic. Mă duc la casierie înapoi, îi arăt bonul și zic "It's too much". "No refunds!" mă anunță, ca și cum și cuvintele englezești întâmpină rezistență prin aerul din Budapesta. Zic "might be a mistake". "Your order, 62, yes?" "Yes." "Ok, good, no refunds." "Bine, bine", zic, "no refunds." Mă duc la Dede și o anunț că a fost ceva promoție, ne ajunge mâncarea până la Praga.

 

----- / ----- ora 17:45 - Cisarska Louka

Cu ochii injectați și tremurând, după ce am trecut prin nenumărate peisaje și diverse autostrăzi, ajung la intrarea pe insulă, care permite trecerea doar pentru o singură mașină. Nu mai am răbdare, dar am noroc și nu trebuie să aștept. Pe partea cealaltă, drumul se îngustează puțin, nu mai fiind asfalt, ci doar o pietruire aproximativă și spațiu exact cât să nu zgârie ușor oglinda de diversele crengi. Soarele, care acum câteva minute ardea nemilos, acum părea pierdut într-un apus prea rapid, iar eu mă tot gândeam dacă nu merg pe contrasens sau dacă nu sunt în curtea cuiva. După încă câteva sute de metri, însă, drumul se mai lărgește și încep să apară și alte mașini parcate, găsind și campingul unde închiriat o rulotă.

 

Ajunși, ne-am aruncat bagajele în rulota rezervată și am luat-o la pas să vedem insula imperială. Insula este de fapt o fostă peninsulă și este destinată sportului și anumitor activități de masă. Acum, însă, este liniște și totul este verde pe cât se întinde insula, străjuită de plopi și nuci înalți și apoi de apele de culoarea cafelei ale râului Vltava. Un nume bun, de nepronunțat. Ne oprim sub un nuc mai mare și ne așezăm să admirăm peisajul boem - celălalt mal este departe, iar pe țărmul care se înalță în pantă mică se pot observa o mixtură de clădiri istorice și foarte vechi, care apoi, pe măsură ce terenul capătă altitudine și clădirile devin mai moderne, formează un fel de Infografic istoric al arhitecturii la scară naturală.

 

Stând așa, parcă mi-aș scoate și aprinde o țigară, furat de peisajul care te îndeamnă la meditație. Îmi bag mâna în buzunar din reflex și apoi îmi amintesc că nu mai fumez de 10 ani sănătoși. Dede face poze, nelăsând momentul să îi scape memoriei în vreun fel, pe care nu te poți baza mereu. Îi fac și eu o poză discret cu ea, cum pozează un pescăruș - artist neînțeles, care și el urmărește cu atenție dacă nu primește totuși ceva de mâncare de la noi. În spatele nostru, pe terenul de golf, zboară în neștire bile de plastic lovite vânjos de jucătorii înrăiți. Mai întorc capul când aud chiotele de bucurie, probabil că au prins o lovitură mai bună, însă în principiu doar impactul crossei cu bila se aude. Găsesc grandios că pe o zonă atât de pitorească poți să stai la camping și să joci golf și nu este împânzită de vile private și atât.

 

-            -     Máš cigaretu?

Mă uit uimit în spate și văd un tip îmbrăcat sportiv, chel, cu ochelari de soare, așteptând un răspuns. O secundă de nedumerire și apoi răspund totuși în engleza mea perfectă: "no, i don't". Domnul parcă atât aștepta să îi răspund în engleză și face un pas în față, continuând:

-            -     Ale máš oheň?

De data aceasta nu mai știu ce zice, dar sunt în mod clar mai mirat că discuția continuă. Dede nu mai face poze spre oraș, ci face poze cu ea și îl prinde și pe necunoscut în selfie.

 

-            -     Můžu s tebou chvíli zůstat?

Se așază cam la un metru de mine și își scoate din buzunar o țigară, apoi o aprinde liniștit cu o brichetă verde transparentă. Trage un fum și se uită la peisaj de parcă l-ar vedea prima dată.

 

-            -     Pěkné, že?

 

-            -     I don't know Czech language. Do you know English maybe?

 

-            -     Ne...

 

Mai trage un fum și îmi imaginez cum aș pluti liniștit pe apele Vltavei fără a scoate un zgomot, fără a mă putea mișca, fără a avea de ce să respir. Mă gândesc dacă m-ar urmări pescărușul și îmi dau seama că cel mai probabil nu are de ce. Mi se ivește un surâs stupid pe față, moment în care Dede vine și se așază pe partea opusă față de intrus și mă ia de braț, considerând că am de gând să îmi apar cu forța liniștea invadată.

 

Interlocutorul își ia ochelarii de pe ochi, se șterge de transpirație cu mâna, și apoi când scoate din buzunar un șervețel, îi mai cade un dispozitiv. Îl ia bucuros, de parcă prima dată îl vede, și apoi vorbește în el ceva și-l îndreaptă spre mine:

 

-            -     I'm Novak, I'm staying here at an accommodation. I came alone and thought I would make some friends here. You guys look great.

Am recunoscut cuvântul "Novak", care a fost și în vorbirea lui și în cea a dispozitivului, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că ar fi un fel de traducător instant. Apoi, acesta, ca să îmi confirme parcă bănuiala din ochi, mai vorbește o dată spre dispozitiv, apăsând un buton, și apoi îl îndreaptă iar spre mine:

 

-            -     This is an instant translation device, I got it from my sister. I told her that I was coming and she said that there happen to be quite a lot of international tourists and that I could use one of these. From what country are you guys?

 

    sursa - https://vasco-electronics.ro/

Lupt din răsputeri să nu îi cer o țigară, așa că îi spun că suntem din România. Și apoi zic, ce e cu acel dispozitiv, că e interesant, cred că ne-ar folosi și nouă unul din asta. Novak se uită puțin în setări, apoi vorbește iar în melodioasa limbă cehă, plină de consoane, care în imaginația mea seamănă tot mai mult a rusă, limbă care cu toată nedorința mea totuși o știu.

 

-            -     Ah, Dracula, țara vampirilor și a lui Hagi. Pauză, apoi continuă, și este Hagi vampir? Așa s-ar explica mai ușor geniul lui și totala lipsă de oboseală.

 

-            -     Păi e cunoscut faptul, zic eu, toată generația de aur au fost vampiri, e și un documentar pe net care explică și cum au fost la Bran și s-au transformat. Dar nu a fost intenționat, cel puțin la început. Și să știi că nu Hagi a fost prima dată transformat... îi intru eu în joc.

 

-            -     Și probabil că și Comăneci, nu? La cât de albă e la față... și apoi începe să râdă cu poftă. Râsul lui molipsitor s-a transmis rapid și la mine și la Dede. Continuă apoi folosind dispozitivul  - vrei o țigară?

 

-            -     Nu, zic, m-am lăsat, mulțumesc.

 

-           -     Nu fumezi nimic? insistă el, fac eu cinste cu un fum.

 

Dede se prinde mai repede și îmi strânge puțin brațul, așa că înțeleg și eu aluzia.

 

-            -     Nu, nu e cazul. Nu sunt neapărat adeptul concediilor afumate, dar apreciez oferta.

-            -     Foarte bine, zice el, oricum sunt de la poliție și ar fi trebuit să vă arestez atunci, și iar râde cu poftă. De data asta însă nu mai pare atât de molipsitor.

-            -     Am glumit, nu te arestează Novak, Novak e prieten cu voi. Hai să bem o bere, știți ce bună e berea în Cehia, cea mai bună din lume. Partea bună e că e și legală... hai, nu mai fiți așa serioși. Apoi stă o secundă, uite ca un gest de prietenie cu statut internațional vreau să aveți voi acest translator vocal. Cadou.

-            -     Ok, nu refuzăm o bere cehă, iar în ceea ce privește translatorul, mai putem negocia, încerc să mai dreg busuiocul, luând dispozitivul întins spre mine.

-           -     Hai că mai am și niște povești despre Václav Havel, să vezi ce ciudat a fost omul...

   -     Ne ridicăm și alunecăm pe lângă apă spre o mică terasă unde chiar pare sa aibă cea mai bună bere.

Experiența noastră împreună cu translatorul instant Vasco Translator V4 a acționat perfect la modul în care tehnologia contemporană chiar sparge barierele lingvistice și culturale, transformând momentele de frustrare în oportunități de învățare. Această aventură ne-a amintit că fiecare interacțiune, fiecare întâlnire cu o cultură nouă, reprezintă o poveste fascinantă ce poate fi savurată. Într-o lume în care distanțele geografice devin din ce în ce mai mici și interacțiunile interculturale devin din ce în ce mai frecvente, este esențial să abordăm diversitatea culturală cu curiozitate și respect. Așa, orice situație neobișnuită devine o oportunitate de a descoperi frumusețea și complexitatea lumii în care trăim. Iar cu un partener de încredere, aventurile noastre în lumea largă devin mai ușoare, mai pline de sens. Așadar, continuăm să explorăm lumea, să învățăm și să ne bucurăm, să creăm legături autentice și să construim punți de înțelegere între culturi diferite și să ne antrenăm aripile lui Thor. 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

 

Rosu in forma de inima

 

 

În casă este cald și luminos, soarele pătrunde pe geamurile estice nefiind filtrat de nimic, draperiile și perdelele sunt trase la perete. În lumina dimineții, motanul negru stă tolănit la soare și se încălzește ca o reptilă bătrână. Oli vine în viteză legănându-se pe picioare, abia descoperind viteza mersului pe două picioare. Mersul pentru ea e ca un cod morse - linie, colț de pat, linie, colț, covor, motan. Dede se ridică imediat din pat și o ia pe Oli de jos și o pune pe pat lângă ea în forma de Buddha, motanul este salvat.

 

De după ușă, în viteză, aterizează în pat și Codin, direct cu întrebări: "Mami, a venit Paștele?" "A venit, mamii, azi mâncăm pască." "Și cozonac?" revine Codin, "Și cozonaci și copii neastâmpărați," și se repezi cu gura spre burtica lui. După ce se mai liniști din chicoteli, Codin se zgribuli și se adună puțin: "Mami, eu am fost cuminte?" "Ați fost, mamii, amândoi. Hai, fuga la baie cu voi, ne spălăm cu ouă roșii."

O întreagă aventură este să mergi cu ambii copii la baie, fiecare să se spele pe dinți, pe față, pe mâini, să se clătească, să se șteargă, să nu facă pastă de dinți prin toată baia sau să stropească cu apă pe toți pereții. Ouăle să rămână întregi, chiar dacă au riscat de câteva ori să o ia la vale pe chiuvetă. Apoi, îmbrăcatul în haine mai de sărbătoare, încerci să convingi un copil să își ia cămașa pe el, oricât de cuminte ar fi el, tot nu vrea cămașa sau rochița să o îmbrace.

"Mami, dar tati vine?" întreabă Codin cu îngrijorare în voce. "Pai de ce să vină?" îl tachinează Dede. "Eu nu sunt destul de bună pentru tine?" "Ba daa, ba da, dar vreau să vină și tati!" se entuziasmează atât Codin cât și Olive, iar motanul o ia la fugă spre ușă și începe disperat să zgârie usa. Din afară, dincolo de ușa de metal, se aud niște pași grei care se șterg de preșul de la ușă cu "Bun venit". Clanța cedează ușor sub greutatea brațului tatuat al lui Gory, cu care și împinge usa. În celălalt braț cară un coș imens de răchită împletită cu bunătăți acoperite cu un prosop alb. Ochii îi sunt puțin tulburi de la drumul pe care l-a făcut cu toți bărbații pe drum înapoi spre casă. Dede știe că nu se poate supăra pe el, nici măcar nu îi vine când îl vede așa mare și afumat de la două pahare de vin băute pe drum, la intersecțiile unde se mai pierdea câte unul din grup.

-          Am adus lumina sfântă și bunătăți sfințite de la biserică. Hai, toată lumea, repede să ne adunăm la masă și să nu uităm să spunem și o rugăciune împreună, zice Gory oficial

Se îndreaptă spre masă lăsându-și pantofii în urmă fără efort, aceștia părând a citi ordine în mod telepatic. Ajuns la masă, scoate o pască, ouă roșii, telemea, ceapă verde, cozonac și o sticlă de vin de la Beciul Domnesc, iar trandafirii îi pune direct în vază. Dede aprinde o lumânare pregătită și așază copiii la masă înainte să apuce să se protesteze. Dede face rapid o poză, dar nu o încarcă pentru eternitate pe internet apoi se așază la masă

 

 

-          Hristos a înviat, zice Dede cu un ou roșu în mână îndreptat spre Codin. Acesta deja știe schema și ia rapid și el un ou roșu și răspunde:

-          Adevărat a înviat, și lovește cât poate de tare celălalt ou. Se sparge doar al lui.

-          Hristos a înviat, zice Dede cu același ou roșu îndreptat spre Oli. Ea doar zâmbește și își vede mai departe de bucățica ei de telemea.

-          Hristos a înviat, revine Dede cu același ou roșu spre Gory.

-          Adevărat a înviat, răspunde Gory deja pregătit și lovește ușor ca un gentleman adevărat. Spre uimirea lui, oul lui Dede este intact, așa că mai încearcă o dată și atunci observă că oul lui este de fapt spart bine. Moment în care Dede își ia oul și îl pune lângă ea tacticos.

-          Dar de ce nu-l pui înapoi în farfurie? chestionează Gory distrat.

-          Păi o să mai continuăm jocul acesta, intenționez să mai câștig. Pare oul meu norocos.

 

 

sursa - arhiva personală

 

Gory se uită la copilașii care fac orice numai să mănânce nu au chef. Se ridică și caută tirbușonul, desface sticla de vin dintr-o mișcare măiastră. Toarnă în două pahare licoarea rubinie și se apropie cu ele de Dede. "E la temperatura camerei, nu-ți face griji, e bun," îi spune, încă apropiindu-se pentru a o săruta pe buze. "Hristos a înviat," îi șoptește la ureche în timp ce mâna îi se oprește pe piept exact în dreptul cruciuliței de sub tricou. "Mai ții minte când am fost la cabana aia, de Paște?”  șopti Dede plină de semnificații. “Mă întrebi dacă mai țin minte de ce am mers?"

*

 

Pe geamul încăperii, spre exterior se vede cât ai plimba ochii pe tot orizontul doar munți și zăpadă. Deși e destul de seara încă mai e lumină, mai poți umbla pe afară cu ultimele treburi. Poți închide cele trei găini și cocoșul aferent la căldură și siguranță, să nu vină vreun dihor după ei. poți mângâia puțin calul ca să-l calmezi, mai pui un fân, mai mestecă și el ceva cât doarme. Le închizi toate bine că dacă ajunge vreun lup în zonă să nu fie nevoie sa ieși afară la el. E mai bine așa, câteodată evitarea conflictului e mai sănătoasă. Poți să mai crapi niște lemne mai groase să le ai în cabană, noaptea  e lungă - mai pui ceva pe foc.

Dede se uită pe geam, universul tot e atât de rustic și dar și înăuntru. La exterior nu se vede decât zăpadă și brazi încărcați, cerul bine înnorat. În cabana mică la fel - nu este prea mare diversitate, un pat mic, o măsuță, o sobă de teracotă,  un dulăpior și o găleată cu apă. Pereții sunt din trunchiuri masive de brad cioplit păstrate aparent. Liniștea are un efect asurzitor, doar ceainicul de pe soba bolborosește ușor în așteptarea florilor de tei.

Se aud de afară pași apropiindu-se prin zăpada înghețată. Fiecare pas mai aproape, fiecare pas mai apăsat deja, până ajunge la clanța ușii unde se aude sunetul picioarelor care se șterg de preșul cauciucat “Willkommen”. Intră  cu un braț de lemne, le lasă la gura sobei pe suportul de lemne apoi cu mișcări sigure iese afară și își scutură hainele bine de praf. Revine le agață în cuier, prima dată haina groasă, apoi căciula, se uita la Dede și zâmbește satisfăcut. Se apropie de ea, o ia în brațele imense tocmai umflate de la efortul fizic legat de pregătirea lemnelor și căratul lor în casa. Un efort mic, desigur, dar suficient. Dede se simte dintr-o dată protejată și îi dispare anxietatea de spațiu întins, închis, pustiit, de singur în vârful muntelui „miroși a iarna” zice, el râde și o adună mai tare la piept „miroși a acasă”. Apoi se desprinde, se uită în soba, aranjează un lemn, mai forțează un pic dar deocamdată nu mai baga altul. „De ce am venit aici?” Dede decide să întrebe până la urmă. „Simt o nevoie să ies, să plec, să mă desprind. Câteodată îmi vine să pun mâna pe o bardă și să crap niște lemne. Este ironic poate puțin cum mă cheamă pe mine copăceanu’ apărătorul tuturor arborilor lumii, poate mai puțin cel al cunoașterii. Dar e frumos să mai stai în natură” „nici nu știam că sunt pui aici, te-am văzut când i-ai închis la adăpost” „păi nu sunt pui, sunt ditamai găinile, dar nu stau aici de obicei, le-au adus acuma, ca să fie experiența completă. Mie mi-a plăcut detaliul. Nu am mai dat de mâncare la găini de 40 de ani. Nu neapărat mi-a lipsit dar totuși mi-a plăcut.”

Apoi după o pauza scurtă „Nu-ți place aici?” „E așa puțin ciudat, zici că suntem într-un film prost”. Gory se ridică și cu un zâmbet cald se apropie și o ia din nou in brațe „e un film bun, suntem intr-o comedie romantică, da uite” și se duse la frigider. Scoate de acolo o sticlă de vin de Cabernet Sauvignon și caută în voie prin dulăpior „da, dar tirbușon nu avem.” „Cum iți place detaliul ăsta?”  „Nu așa mult. Va trebui să ne descurcăm pe calea veche” și se întoarce cu o lingură în mână. Îi scoate sticlei protecția de la dopul de plută cu greu și apoi încearcă să-l împingă cu coada lingurii spre interiorul sticlei. „Ai nevoie de ajutor?”  „Cred că mă descurc” zice el roșu la față. „Poate puțină susținere morală?” „Da, da. Absolut.” „Gory, Gory, hai că faci, tot ce poți să o desfaci” moment în care dopul intră în sticlă, urmat îndeaproape și de lingură, părând chiar că o să intre și el cu totul. Dar lingura se oprește, iar Gory rămâne și el în afara sticlei, așa de imens cum e.  "Susținerea ta morală - priceless", îi mulțumește el. Apoi toarnă în două pahare câte un deget și se apropie cu vinul de sobă. „Gory, esti ciudat!” „De ce?”  „Păi ai turnat vin și stai cu el în mână lângă sobă. Nu așa te bucuri de el", îi atrage atenția ea, apropiindu-se, îi ia paharul din mâna stângă și apoi îl pupă pe obraz. Ia o gură din vin „ce rece e.” „ Era în frigider, încercam să îl aduc la temperatura camerei un pic.” „Ok. Oricum ești ciudat, tu și găinile tale” se mulțumi să îi zâmbească apoi puse paharul pe masă. Îl luă și pe al ei, se mai uită puțin la foc și de data asta bagă un lemn. Zâmbetul îi trosnea pe toata față de satisfacție simplă „venim și de crăciun aici?”

 

sursa - Beciul Domnesc

  Gory stă pe un scaun la măsuță și fasonează o friptură. Are un tricou negru pe el, o cămașă în carouri desfăcută și suflecată până la coate. O pereche de pantaloni cargo și șosete groase din lână roz. Și scaunul și masa par a fi prea mici pentru el, parcă s-ar fi așezat la mobilă pentru copii și doar se preface că gătește. Sângele îi ajunge până pe antebrațele groase, iar sub pielea cărora se vânzolesc ca niște monștri mușchii în timp ce manipulează carnea. Dede stă pe un scaun mai încolo și se uită la geam chiar dacă e întuneric afară. În geamuri se aude cum bate vântul și, ocazional, se văd și fulgi de zăpadă zburând într-o manifestare a bucuriei și a abundenței. "Și ce se mai întâmplă în comedia asta?" întreabă Dede. "Păi, mai am un pic cu carnea, o spăl puțin. Îi pun sare și piper și o pun pe foc. O să se gătească încet, dar o să fie o delicatesă. Plita și oala de fontă groasă au un efect foarte diferit asupra cărnii față de tigăile subțiri. Face cumva carnea mai fragedă, mai suculentă." "Pui și usturoi?" întreabă Dede. "Nu pun usturoi, dar mai pun ceva condimente." "Poți pune și usturoi dacă vrei", sugerează ea. "Sunt convins, dar nu vreau să stric vinul acesta minunat. Gustă acum un pic, zi-mi dacă simți aroma de cireșe?" " Da, așa după ce-l înghiți. Deci am venit la o degustare de vin?" întreabă Dede. "Am venit să ne simțim bine", răspunde el, luând carnea și punând-o în oală. Se șterge pe mâini cu un șervețel de hârtie. "Știi, viața e un carusel, câteodată te învârți în viteză, câteodată stai și aștepți, uneori stai pe elefant sau poți nimeri pe girafă. Important e să fii în el." În timp ce el vorbea, se aude un urlet prelung de lup. Un fior rece trece pe șira spinării lor, iar Gory se ridică și verifică ușa să fie bine încuiată. Apoi trage scăunelul mai aproape de sobă și mai soarbe o gură de vin. "La fel de important e să nu fii sub lup", adaugă el. " Dar nu-ți face griji, e departe, plus că urlă așa după un alt lup, poate pierdut. Cine ar merge la vânătoare și ar anunța așa pe toată lumea?"

  

Pune peste friptura din oală un pahar de apă și unul de vin, mai aruncă niște plante aromatice și acoperă. Doar capacul greu i-ar produce febră musculară lui Dede. Acolo, pe vârful muntelui lipsesc toate lucrurile care îi fac viața mai ușoară în bucătărie, aparatul cu programe de gătit, mixere, cuptoare convenționale sau cu microunde, cuțite speciale și ascuțite superb, alte multe ustensile. Nu s-a pus problema să gătească ea, nu s-a pus problema ce se va mânca, nu există restaurant pe raza de câțiva zeci de kilometri buni și nu se fac livrări, nici nu este drum de acces convențional. La nivel de transport pe timp de iarnă poți accesa cabana poate cu un echipaj tip snowmobile sau elicopter. Calul și sania lui sunt doar pentru plimbări locale. Gory luă o cană de apă direct din găleată și o bea toată. Apoi mai lua o dată și o bea și pe aceasta cu un zâmbet satisfăcut îndreaptă spre sticla de vin și își toarnă în pahar trăgându-și și mai aproape scaunul de sobă. Cu un zâmbet deschis și fix stă și se uita la umbrele pe care le făcea focul în sertarul de cenușă al sobei. „De fapt ți-am luat ceva.” „Stai, îți mai pun niște vin și îmi zici?” „Păi cred că ți-l și dau...” „L-ai cărat tot acest drum până sus la cabană?” „Ei, ce crezi că ți-am luat? Spoiler alert, nu e un butoi de vin” „Păi poate fi și un lingou de ceva” , „Ești surprinzător de aproape și departe în același timp” se ridică sprintenă și rascolește  după   buzunarul de la geacă, apoi în alt buzunar al gecii, se sperie și rămâne puțin descumpănită. Își amintește ceva și își verifică buzunarul de la pantalonii de schi care îi avea încă pe ea. Scoate de acolo un plic micuț cum primești de la farmacie „Știam că în unul de ăsta nu te uiți” și i-l dă lui Gory. „ Nu ești cu astea, știu, dar poți să o porți pentru mine, te rog? M-am gândit că o poți face, cum vin și paștele” Gory răstoarnă conținutul plicului în mâna stângă și apoi rămâne cu gura ușor întredeschisă. În mâna îi strălucea o cruciuliță de argint, simplă, stilizată, fără alte ornamente. Fără să mai stea pe gânduri o trece peste cap chinuindu-se puțin la cocul prins la spate, apoi o ascunde după tricou „Cu asta la gât mor”.

 

Pe măsuță este așezată o față de masă albă ca zăpada de afară. În mijloc într-o vază îngusta, înaltă și transparentă veghează o lalea galbenă. În stânga și in dreapta ei doua lumânări parfumate cu aromă de cireșe negre, minuscule, tip pastilă, ard liniștite. Pe parți are și două scaune, libere,  în fața fiecăruia este câte o farfurie cu friptură aburindă, iar pe laterale lor - tacâmuri argintii strălucitoare. Dede stă cu spatele la geam și face  poze la masă, verifică semnalul la telefon și in continuare nu are nici un pic de acoperire de la operatorul de date local. Gory mai pune un lemn pe foc apoi se șterge de pantaloni și se apropie de masă. Stă o secunda și așteaptă apoi se apropie de Dede și o îmbrățișează lung. Prima dată stă dreaptă apoi cedează și il îmbrățișează și ea . „De ce am venit aici Gory?” „Mi-a fost dor de tine, mi-a fost foarte dor de tine”  în ochii lui strălucea un pic de durere ce se abținea sa nu cedeze gravitației, în ochii ei negri se reflectă sticla de vin bun neterminat încă, în ochiul geamului încă bate vântul, dar părea schimbat, iar daca ascultai atent de tot nu se mai auzea nici un urlet nimic ci un fel de ritm, o melodie veche, din timpuri imemoriale, din epoca de piatră care încet de tot repetă ca o regină „anytime.. .anywhereee” 

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________

Culori ale Vieții

 

I.

 

Totul e gri în acest oraș. Blocurile sunt gri, mașinile sunt gri, copacii au devenit și ei gri. Prin râul care traversează orașul odată cu mine curge apă gri. Câteodată mă gândesc că e doar în capul meu, toată această materie cenușie pe care cred că o văd în fața ochilor de fapt e doar în spatele lor și îmi joacă feste, dar nu, nu sunt într-o realitate virtuală, sunt în cea adevărată. 

La semafor s-a făcut roșu, toate mașinile au oprit în așteptarea culorii verzi, sub bătaia puternică a picurilor de ploaie rece. Țigara din scrumiera mașinii s-a ars toată, fumându-se singură, iar apoi eu, pasiv, atingând-și scopul pentru a câta oară. Minta-mi curge singură la vale, nestingherită, fără scop, fără a putea fi oprită, o minte rece ca ploaia din toamna de afară.

Îmi aprind altă țigară și verific oglinda de la parasolar – cearcănele nu s-au tras deloc, părul, deși ud, nu se aranjează, iar tenul și el are o tentă cenușie. Probabil că și sub piele sângele e tot cenușiu, pare să se fi pierdut orice urmă de culoare din mine. Se face verde la semafor, mă precipit, dar reușesc să pornesc fără să înec motorul mașinii. Nici acum nu știu de ce nu am luat mașina electrică, să fie ceva în aer, ceva în mine care are nevoie să expire înapoi vapori toxici ușor cenușii. Apoi motorul mai zvâcnește o dată și mă scutură, mă sperii și ciupesc frâna preventiv, moment în care scap țigara care, fără pic de grijă, cade fix pe piciorul meu drept. Panică se instalează puternic în mine, iau mâna de pe volan și, prin mișcări rapide, încerc să mătur jarul de pe mine. Afară, roțile sună când trec pe marcaj, apoi pe stâlpișorii de separație între benzi, apoi un claxon lung se aude... găsesc chiștocul!

II.

 O dimineață de toamnă rece. Afară plouă cum a fost prognozat, dar e reconfortant înăuntru, unde căldura merge și păstrează temperatura constantă pentru toată lumea. Încă e prea devreme, spitalul nu este prea populat, pacienți sunt puțini, medicii din tura de noapte scriu ultimele rapoarte și se grăbesc la vestiare. Genul acesta de zile sunt cele preferate, nu pentru că e mai puțină muncă, ci pentru că în mod clar e mai puțină durere și suferință, mai puține răni și stres. 

Esculap își bea cafeaua neagră chiar lângă aparat. Urmărește un filmuleț pe o rețea de socializare și râde în sinea lui. Îl amuză nespus animăluțele nevinovate care ratează o săritură sau o altă manevră și cad rușinos. Este amuzant pentru că nu pățesc nimic și că reacționează haios, supracompensând. Cafeaua e bună, filmulețele sunt ok, iar medicul șef scrie rapoartele urmând să i le lase lui, dar totul prevestește o tură de miercuri liniștită la unitatea de primiri urgente, contrar credinței populare, sunt și astfel de zile. Statistic vorbind în zilele de luni și sâmbătă se întâmplă cele mai multe accidente care necesită asistență de urgență...

- Du-te și pune-ți și halatul.

- Ce halat? Nu se dumirește Esculap, cu ochii încă la telefon.

- Ești printre cei mai buni chirurgi în tot spitalul acesta și mă întrebi ce halat să îți pui? Cel de portar, mna, cel de unică folosință, Esculap, vine o urgență. A fost un accident grav pe Independenței.

- Dar nu am auzit nicio sirenă plecând... încă zâmbind Esculap nu se dădu convins să plece din miercurea lui bună.

- Urgent, echiparea! Și nu uita de dezinfectarea completă! Să mor eu dacă nu te dezlipesc de ecranul ăla!

 Esculap era în picioare și alerga deja spre vestiar. Se schimbă rapid din hainele de oraș și apoi s-a grăbit să intre în rutina sa de curățare și dezinfectare. Fiecare deget, fiecare palmă, au fost frecate îndelung, clătite și uscate cu prosop de hârtie, sau cum zicea el la toate "consumabile de hârtie". Apoi și-a pus echipamentul de protecție și s-a îndreptat hotărât spre sala de operație, pregătit fizic și mental în același timp, repetând în minte un fragment parafrazat dintr-o carte anume: "Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica, o voi învinge și voi depăși moartea".

III.

Se auzi un ciocanit politicos in usa, urmat de o apasare pe clanta care ceda tot politicos. De dupa usa alba aparu o pata imensa de culoare rosie care incepu sa emita neaparat sunete:

Medicul șef își terminase tura de câteva zeci de minute bune. Era obosit și plin de energie în același timp. Nu îi prea venea să plece încă. De acasă a primit instrucțiuni clare să nu mai facă ture duble să „ai grijă de tine” și prin extensie de ei. Își iubea familia. Enorm. Ar putea să își dea viața într-o secundă pentru oricare membru al ei. Oricât de patetic suna acest lucru, era adevărat și îl simțea profund în adâncul oaselor lui. În același timp, nu putea să lase spitalul, avea un simț acut al datoriei. Acesta îl împingea și la ture duble și la muncă în stres permanent, iar faptul că salva vieți îi dădea o satisfacție fără limite. Totuși, își impusese să fie mai des acasă, chiar nu era așa greu, putea și altcineva să salveze vieți, avea atât de mulți colegi capabili – Maria, Elena, Francisc, Esculap... da, o figură de om acest Esculap. Probabil că va avea străzi denumite după el, lejeritatea, precizia și talentul lui fiind depășite doar de rezultatele excelente pe care le reușește. Pentru el, orice operație e ca un fel nou de mâncare la un restaurant fin, o desfătare supremă.  Se auzi un ciocănit politicos în ușă, urmat de o apăsare pe clanță care ceda tot politicos. Din spatele ușii albe apăru o pată imensă de culoare roșie care începu să emită neapărat sunete:

- Bună dimineața și mă scuzați că dau buzna așa, mi s-a spus că posibil să vă găsesc încă aici, în caz că nu ați plecat deja. Sunt de la Medicale Shop, am ajuns.

- Aha, da, bună dimineața, știam eu că întârzii cu un motiv să plec acasă, și răspunse cu un zâmbet, intrați, vă rog, parcă îmi amintesc, am discutat la telefon într-o zi?

- Așa este, am stabilit pentru astăzi o întâlnire de la 8, dar a plouat crunt și toată lumea și-a luat drept umbrelă mașina personală. Știu că nu este o scuză pentru a întârzia la o prezentare, dar e prima dată când ne vedem și chiar am vrut să fac o impresie bună. Efectiv am pornit cu o oră mai devreme, am zis că vă aștept eu, dar cum a plouat, am prins și un accident, îmi cer mii de scuze.

- Vă rog să nu vă scuzați, nu e nicio problemă, eu sunt un om simplu, vă înțeleg. Se ridică, îi întinde mâna și continuă, eu sunt Eugen Chiron, medic șef și îmi pare bine că ați reușit să ajungeți. Spuneți, vă rog, ce aveți pregătit pentru mine?

- Vaai, asta voiam să aud, vă mulțumesc frumos. V-am adus de toate, uitați aici catalogul și să știți că în această perioadă avem o reducere de 10% pentru prima comandă, vă ajut eu să o contractați. Uitați aici, echipamente de protecție aici fiind unitatea de primiri urgențe acestea sunt exact de ce aveți nevoie. Pot să vă arăt calitatea, nu degeaba umblu cu tot dulapul după mine, uitați aici halat chirurgical în 5 straturi, fără cusături, ați văzut cum a fost împăturit? Nu aveți nevoie de asistente la îmbrăcare, știți că uneori e mai bine să te bazezi doar pe tine, e de foarte bună calitate. Așa, mai am botoși. Ok, nu am ce să zic în plus, sunt clasici, doar să vedeți, sunt de bună calitate, măști de protecție FFP2, bonete, mănuși nepudrate, stați numai puțin, aha, uitați aici și vizieră. Luați-o puțin în mână, așa că e ca o pană? Are protecție la stropi și merge și peste ochelari, vine cu bandă elastică. Voiam să mai zic un lucru, toate au marcajul CE și avizul A.N.M.D.M.R., nu ne jucăm cu astfel de lucruri, știți și dumneavoastră!

    sursa - medicale-shop.ro

- Mă scuzați, nu v-am reținut numele...

- Ioana Balint. Ioana, prietenii îmi spun Iona din ceva motiv. Nu mă supăr, eu sunt plină de noroc.

- Pot să confirm, cred că sunteți norocoasă doamna Ioana. Lăsați-mi vă rog datele de contact, o să facem o comandă mică de test. Decizia aici o ia personalul, dacă trece de ei eu vă contactez bucuros.

- Daa, uitați aici cartea de vizită. Îmi permiteți să vă sun într-o săptămână în cazul în care uitați? Sunt sigură că aveți atâtea pe cap, eu vă zic sincer, să conduceți o secție de urgență pare o muncă titanică - atâtea proceduri, detalii de care depind viețile oamenilor.

- Eu vă permit, dar mai sunt de gardă noaptea și săptămâna viitoare, iar ziua, știți cum e, prefer să dorm, să mai îmi văd familia. Dar uitați, puteți să-mi scrieți un e-mail, nicio problemă, așa îmi puteți și transmite proforma. Și da, îmi puteți lăsa catalogul, și produsele desfăcute, oricum nu mai vă sunt de niciun folos, vreau să le mai arăt unor colegi, cum vă ziceam, aici decid ei.

- Da, vă mulțumesc frumos. Nu veți regreta. Și referitor la comanda de test, dacă e așa cum ziceți dumneavoastră, o să vă fac rost de o reducere de 15% pentru această comandă, ca să puteți beneficia data viitoare de cea de 10%, care am toată încrederea ca va fi mai consistentă.

- E în regulă. Mulțumesc pentru grija de care dați dovadă.

Ioana se ridică, înțelegând că întâlnirea este gata, își strânse geanta și o băgă cu îndemânare în poșeta albastră, care acum arăta ca o balenă, umflată de umplutura voluminoasă. Apoi se uită la medicul șef în care văzu toată oboseala lumii și îi păru rău, i se părea că a profitat de bunătatea și vulnerabilitatea medicului. Dar își aminti că totuși era convinsă -  produsele ei, chiar și așa, sunt mult peste piață, iar toate insistențele ei au dat roade și la alte spitale. Știa că misiunea ei este una corectă și chiar dacă uneori apela la măsuri mai puțin etice, rezultatele erau cele care contau cel mai mult salvând vieți și îmbogățind și calitatea acestora în acest proces. Zâmbi ușor rușinată, dorind încă să emane încredere:

- Mulțumesc încă o dată, domnule Chiron.

- Eugen, vă rog, cum v-am zis, eu sunt un om simplu. O zi bună vă doresc, și întinse mâna în semn de rămas bun.

- Mulțumesc, Eugen, îmi va fi greu să mă obișnuiesc, dar având o viitoare colaborare lungă, sunt sigură că o să reușesc. O zi bună și dumneavoastră. Ah, sau mai corect, odihnă plăcută! Și se îndreptă spre ușă, zâmbind în continuare.

"Odihnă plăcută. Doamne! Cât de stupid!"

 

 IV.

- Vă rog, eu frumos, nu se poate, vă rog, eu frumos să mă lăsați să-l văd! Se auzea din hol o voce disperată de femeie.

- Doamnă, este în sala de operație, cum v-am spus, nu este voie, chiar nu este voie, este o zonă restricționată. Nici măcar eu nu pot intra și sunt asistentă medicală.

- Nu înțelegeți! Trebuie să intru, am greșit, trebuie să intru să-l văd!

- Doamnă înțeleg, dar vă rog să vă calmați. Altfel va trebui să chem poliția.

- Vreau să vorbesc cu un medic măcar, vreau să știu ce se întâmplă

Chiron auzi toate acestea prin ușa rămasă întredeschisă și se repezi afară. Trecu pe lângă Ioana în grabă și cu pași alergători se îndreptă spre recepție. Se uită la asistenta care încerca să o calmeze pe doamnă și vedea cât de stăpână pe situație se simte:

- Dl Chiron, vă rog eu, totul este în regulă, încerca asistenta să explice.

- Știu, știu, vreau să vorbesc cu doamna. Se întoarce spre ea și începe, îmi pare rău, sunteți aparținătoarea pacientului de pe Independenței?

- Da, soția.

- Aveți un act de identitate vă rog?

- Da, dar nu e soția, interveni asistenta, doar trăiesc împreună.

- Ba sunt soția! Sunt însărcinată și trăim împreună de atâta timp. Suntem mai mult decât căsătoriți, nu avem nevoie de un act de la primărie care să arate asta. Vă rog să-mi spuneți cum este?

- În regulă, ce vreau să vă spun e că pacientul se află în cele mai bune mâini din acest spital. Dl Esculap este în acest moment în operație și vă asigur că face tot ce este posibil. De asemenea, știu ce înseamnă să treceți prin astfel de momente și vă promit că și eu voi face tot posibilul pentru a avea cel mai bun rezultat, apoi îi arată o bancă, haideți să ne așezăm puțin, îmi povestiți și mie ce s-a întâmplat.

- Ne-am certat de dimineață. Am zis niște prostii și chiar nu trebuia. Iar acum s-a întâmplat nenorocirea asta.

Eugen întinse mâna și cu o mișcare expertă îi întinse niște șervețele de hârtie când observă cum îi umezesc ochii.

- Mulțumesc, chiar îmi pare rău, păreți niște oameni tare cumsecade, nu știu ce m-a apucat, chiar nu înțeleg.

- Cum ați zis și dumneavoastră, v-ați certat, a intervenit accidentul, plus sarcina, toate contribuie la un stres major. Nu mă mir că sunteți atât de îngrijorată.

 

 Pe banca de lângă recepție, soția pacientului îi explică lui Eugen toată istoria. Cum s-au întâlnit, cum au trecut anii și totul a decurs atât de natural. Cum visele începeau să se îndeplinească. Toată furtuna de hormoni prin care treceau ca într-o a doua adolescență. Că a zis cuvintele acelea grele și el ieșind furios din casă. Cum a plecat în trombă din parcare doar cât să se bage între două mașini la limita, fiind atât de aglomerat. Cum a încercat să-l sune și cum nu răspundea deloc. Cât de rău îi părea și cât de mult își cere scuze că nu se mai poate opri din plâns și suspinat.

Esculap ieși din sala de operații. Se îndreptă spre Chiron care era tot cu aparținătoarea. Lumina albă îi strălucea în ochi iar zâmbetul abia reținut prevestea vești bune. Când îl văzu Chiron își relaxă un pic fruntea și umerii.

- Doamnă, uitați, medicul Esculap a ieșit din operație.

- Da, bună ziua, operația a fost un succes. Pacientul este în continuare sub anestezie, dar totul a decurs normal. Așteptăm acum momentul în care se va trezi dar pot să vă spun că este stare stabilă. Totul va fi în regulă 

- Pot să-l văd acum?

- Da, vă rog, vă va conduce asistenta.

După ce plecă, se întoarse spre Chiron.

- Haideți, domnule Chiron, vă așteaptă soția, totul e sub control.

- Plec, plec. Ia zi cum a fost operația? Hai, îmi povestești pe drum spre cabinet.

- A fost destul de complicată. Avea câteva perforații în abdomen și ambele picioare rupte, plus două coaste fisurate. Dar operația a decurs fără probleme și pare că este un om sănătos tun în rest.

Chiron se uită la el cu atenție și simți cum îl învăluie un sentiment de căldură.

- Având în vedere că tocmai a ieșit din operație, zici că e totuși sănătos tun. Ai tu o perspectivă aparte asupra realității, nu-i așa? Se miră Chiron.

- Păi, adică, nu am observat nicio abatere de la parametrii normali. Toate au fost exact ca la carte. Nu știu cum să zic, cred că puteam face operația și în prima zi de rezidențiat și îmi ieșea la fel de bine.

- Ai și modestia de partea ta, da, și acum nu se mai abținea din zâmbit. Își amintește acum că și farmecul era de partea lui Esculap. Îl invidia puțin pentru această abilitate a lui de a atrage simpatia celor din jur fără să se străduiască în vreun fel anume. Poate și din această cauză dorea să îi arate lui ce i-a lăsat Iona. "Ioana", se corecta în minte.

- Ia, analizează un pic acestea, cum ți se par? Și îi arată produsele de pe masa din cabinet.

Fără să gândească, chirurgul ia viziera și o pune pe cap, se uită apoi la Chiron și începe să scuture din cap fredonând mai mult în cap: „Du, du hast, du hast mich, Du, du hast, du hast mich”, apoi serios:

- Trece testul meu. Nu o simt deloc, cred că e exact ce trebuie.

- În regulă, verifică-le și pe restul. Eu mă duc acasă, cred că m-a ajuns oboseala până la urmă. Se uită la ceasul de pe perete și un val de adrenalină îi invadează imediat corpul. Și da, mă așteaptă acasă soția, posibil să-mi dea iar ceaiul.

- Sunt sigur că o să înțeleagă. Până la urmă, nu ne-am descurca atât de bine fără tine, dar da, fii fără grijă, totul e sub control. Luă restul de materiale și iese din cabinet dând imperceptibil din cap...

Chiron rămase singur și simți o vibrație. Puse mâna pe buzunar, dar telefonul era pe masă. Avea 2 apeluri pierdute.  Sună înapoi cu emoție în gât. La celălalt capăt al telefonului se auzi un mieros „Vii? Hai, te rog, acasă.” „Vin”, răspunse Chiron ușurat, „iau ceva?”. „Da, o ciocolată, căpșuni și frișcă. Dimineața asta este atât de leneșă, nu cred că mă mai dau jos din pat”, „În regulă, pornesc acum”.

 ________________________________________

   Articol scris cu mândrie pentru SuperBlog

 ________________________________________